Povestea lui Paty, câinele pierdut care a ştiut cum să ceară ajutor

Astăzi vă prezentăm întreaga poveste, prin ochii celui care a ajutat ca Paty să se întoarcă la familia lui.

Preferăm să nu dăm nume, ci să ne rezumăm doar la câine, stăpânii lui şi felul în care s-a petrecut totul. Merită să citiţi până la capăt!

“Am venit într-o duminică la redacţie. Mai exact, pe 7 iulie. În pauză am ieşit în curtea complexului şi acolo am zărit o figură nouă,

printre ceilalţi căţei rezidenţi (care o duc foarte bine aici şi nu prea vor să fie adoptaţi J ). Eram cu o colegă şi am început să-l studiem.

– Ce faţă de chinezoi are! E haios foc! Hai, vino să te văd mai de aproape!, zic eu.

– E haios foc! Nu l-am mai văzut pe aici. Cred că e bătrân…

Micuţul blonduţ s-a apropiat de noi, a stat foarte puţin la mângâiat.

A luat un biscuite pentru căţei şi s-a dus în alt colţ al curţii. L-am analizat cât de atent am putut.

Ai blana curată, sănătoasă, nu vrei să mănânci mâncare de câini… Sigur ai fost crescut într-un apartament.

Sau poate nu… Poate eşti de pe la vreo curte de pe aici, mă gândeam.

Sper că eşti câine, din ăla, care se plimbă prin cartier cât are chef şi apoi merge acasă,

mai îmi zic, uitându-mă la el cum se îndreaptă către ieşirea din curte.

A doua zi am dat nas în nas cu el iar. Blonduţul, ca tot aşa mi-a venit să-i zic, a

început să se plimbe timid în jurul picioarelor mele. M-am dus la aparatul de pe hol, i-am luat un iaurt.

Aha, acum stai la mângâiat. Foarte bine, ia să ne împrietenim!

În 5-10 minute ne-am împrietenit atât de tare încât mă gândem cum să fac să-l iau acasă.

Ştiam că nu pot să fac asta din foarte multe considerente. Acasă aveam deja în gazdă foarte mulţi câini

– cărora le-am găsit familii iubitoare, slavă Domnului! – şi nu aveam nicio siguranţă că pufoşenia asta haioasă nu aparţine cuiva din cartier.

Nu e de rasă, deci nu poţi spune “sigur l-a pierdut cineva!”. Şi era grăsuţ, curat, nu părea să fie aruncat în stradă.

Întâlnirile noastre au continuat zi de zi în curtea redacţiei Animal Zoo. Piticul a venit mereu în jur de ora 16.00, iar pe la ora 17.00 se făcea nevăzut.

Se juca frumos cu ceilalţi câini, chiar se plimbau împreună.

Ieri însă, marţi, m-am revăzut cu blonduţul după trei zile de pauză. Slab, jigărit, amărât…

Aşa am decis să merg la noroc postând un anunţ pe site-ul în care îmi pun tot sufletul, www.animalzoo.ro , rugând oamenii să îl distribuie pe reţelele sociale.

I-am mai făcut repede un set de poze şi micuţul a ştiut exact ce să facă să mă “

oblige” să fac o prioritate din postarea acelui anunţ: s-a pus la picioarele mele. Apoi, dacă mă mişcam, mă urma.

Când a văzut că eu pur şi simplu nu stau locului, s-a lipit de un grup de colegi, punându-se la picioarele lor. Dădea din coadă nebuneşte dacă îl mângâiai cu drag.

Un câine maidanez (sau cu spirit maidanez J ) nu face aşa. Un câine crescut în casă va căuta mereu afecţiune din partea oamenilor pe care îi întâneşte.

La 01.00 noaptea, telefonul meu bipăia încontinuu. Mailuri peste mailuri, mesaje pe Facebook…

Buna ziua, proprietarul acestui catel se numeste Florin si poate fi
gasit la nr. de telefon XXXX sau XXXX.

Asteapta cu nerabdare sa afle de unde poate sa-l ia deoarece il cauta
disperat de mai mult de o saptamana.

Catelul fusese lasat in grija
unei rude pe perioada plecarii lor in concediu si la intoarcere au primit
vestea ca nu mai este. Catelul raspunde la numele de Paty.

Multumesc

M-am gândit că, fiind noapte, mai bine aştept să se crape de ziuă, pentru că ştaim sigur că blonduţul o să vină să-şi ia porţia de iaurt şi drăgăleală şi…

Dar imediat mi-a scris cineva că omul s-a urcat în maşină şi s-a dus să-l caute.

L-am sunat pe stăpân. Era disperat. Adică era disperat ca un tată! Şi soţia era cu el şi copilul.
Le-am spus unde să-l caute. M-am urcat în maşină şi m-am dus şi eu să dau o mână de ajutor. Mi-era foarte teamă cu nu o să-l găsesc la 02.00 noaptea şi că o să răsucesc cuţitul în rana oamenilor.

Am ajuns înaintea lor la sediu şi l-am găsit imediat, cu ajutorul unui paznic care i-a tot purtat de grijă în toată această perioadă.

L-am sunat pe domul Florin şi i-am spus că îl am lângă mine. “E acolo?? E acolo??? Va rog, ţineţi-l că ajung imediat! Vă rog! Doamne!!”

Când l-au văzut, toţi trei s-au aruncat în genunchi, pe ciment, în faţa lui Paty… Şi au început să plângă de fericire. Copilul era îmbrăcat în pijamale… De emoţie, a uitat să se încalţe.

Am încercat să filmez revederea, pentru că e un final fericit, e un moment frumos, dar mâinile mele tremurau necontrolat, le simţeam emoţia… Unii poate ar râde, crezând că un câine e doar un animal…

Dar vă spun că pentru unii oameni, aceste animale sunt ca şi copiii lor. Cel puţin pentru domnul Florin şi familia sa. O maşină nouă dacă le dădeai şi tot nu le ofereai atâta bucurie.

“Am plecat în concediu şi l-am lăsat pe Paty cu o mătuşă. L-a pierdut şi ne-a spus abia la întoarcere.

L-am căutat disperat în fiecare zi”, spune bărbatul care abia îşi stăpânea lacrimile. Un munte de om se bucura ca un copil, revăzându-şi prietenul.

“Poate că la început nu l-am iubit, vă spun sincer.

Dar când a crescut şi mi-a arătat cât de inteligent e, m-a câştigat instant. Să-l vedeţi cum se uită la meteo!

Cum se termină ştirile şi începe meteo, Paty se pune în faţa televizorului şi se uită atent la cum o să fie vremea.

N-ai cum să-l mişti de acolo până nu se termină programul”, îmi povesteşte domnul Florin, fericit din cale afară.

Soţia lui nu-l mai lasă jos pe Paty. Îl strânge în braţe puternic şi nu vrea să-l pună în maşină. Se vede că i-a fost teribil de dor de el.

“Mi-aţi făcut cel mai frumos cadou din viaţa mea! Peste două zile e ziua mea, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc”, spune femeia.

“Şi chiar de ziua mea l-a pierdut”, spune băieţelul.

– Şi când a fost ziua ta?

– Pe 10.

– Pe 10 iulie?

– Da!

– Hai noroc, ca suntem amândoi născuţi în aceaşi zi!

Linişte totală. Eu cu puştiul ne-am uitat unul la altul de parcă am bătut palma, aşa, imaginar.

– Of, bine că s-au terminat căutările!, suspină copilul privindu-şi părinţii cu multă compasiune.

E clar că au suferit enorm. Pe când “răcuşorul” asta mic, care e născut în aceaşi zi cu mine, ştia că pe strada noastră mereu răsare soarele.

M-au întrebat, evident, cum mi-ar putea mulţumi. Simplu: îmi doresc să facă şi ei la fel pentru altcineva.

Îmi doresc ca dacă aş fi în locul lor, cineva să facă la fel şi pentru mine… ”

Lasă un răspuns